Old thoughts....

The end….

…of an year…maybe of a lifetime…
Anul I….orice tanar d 18-19 ani cand pleaca la facultate departe de casa, de familie, de parinti se gandeste prima data la distractie, foarte multa distractie….sunt unii care si reusesc sa se distreze, chiar prea mult….dar mai sunt unii care nu ajung la aceasta “performanta”.Oare de ce?poate k faptul k nu stau in camin ar fi un raspuns…sau poate pur si simplu nu sunt “social material”…
Pentru aceasta categorie de tineri Bucurestiul nu mai e cum l-au visat ei de-a lungul clasei a12a…Si dak mai dau si peste alti factori perturbatori nu ajung decat sa zica :N-am noroc…”
Insa timpul nu ia in calcul astfel d opinii…el trece nestingherit peste toti si peste toate….si iata toti studentii nostri ajung la sfarsitul anului I, unii poate mai sifonati ca altii (unii din cauza examenelor – astia sunt majoritatea, si altii din cauza gazdelor sau conditiilor in care stau sau pur si simplu din cauza relatiilor cu alti oameni), dar lucru cel mai bun (sau rau?) e k toti isi vor aminti cu nostalgie de primul an de stundentie departe de casa…..si isi vor indemna la randul lor copii sa isi urmeze visele chiar dak sa pleci din sanu familiei inseamna sa iti asumi mult prea multe responsabilitati la varsta atat de frageda….pentru unii…
God! Nu cred k exista student la Bucuresti care nu o sa isi aminteasca de orele nesfarsite petrecute pe tren, nerabdatori sa ajunga acasa sau tristi k se intoarce la buc, sau pentru unii invers…acest lung calvar in care citesti, inveti, admiri peisaju, asculti muzica, dormi si trenu nu mai ajuunge la destinatie, pentru k totusi, face 5 insuportabile ore.
Si cand ajung studentii acasa dupa un an in care s-au intamplat si bune si rele si se intalnesc cu prietenii care au ramas pe meleagurile natale incearca sa isi aminteasca cum era inainte de Bucuresti si realizeaza k incep sa uite how it used to be….Ce sa insemne asta?K s-au obisnuit la Bucurestiul(ceea ce pentru unii s-ar putea sa nu se intample niciodata) sau doar ca, asa cum se stie, omu tinde sa uite momentele grele si sa le pastreze p cele fericite(desi nu vreau sa spun k vremea dinainte era trista, ci dimpotriva era plina de responsabilitati).
And now I have to put an end to year 1 and say hello to year II(desi restanta bate la usa, da` trecem noi si peste asta)….
In fact, asa se scriu marile capodopere si asa traieste omul, nu?Punct si de la capat….over and over again….



10.06.2007, 3:00 a.m.

Whay should I say?What should I do?
De ce nimic nu e simplu?Sau mai bine zis de ce oamenii aleg mereu calea grea?
Mergand pe un lung drum plin de oameni dornici de distractie (ca si tine de altfel) iti dai seama ca oamenii te dezamagesc….pentru ca orice ar face …sunt oameni si gresesc…
De ce nu poti sa gandesti inainte sa vorbesti si sa actionezi?De ce nu regreti unele lucruri spuse sau facute?
De ce sunt oamenii atat de indiferenti?
Daca pana si prietenii sunt indiferenti, ce altceva ne mai ramane?
Intrebarea este : cui ii pasa? Si, desi la prima vedere pare retorica, daca stai sa te gandesti nu este, raspunsul este nimanui!
Cateodata, maine chiar este prea tarziu!



Maine chiar este prea tarziu?
D unde gaseste omu atat putere sa ierte…?Din temea de singuratate m se pare cel mai plauzibil raspuns….De ce ne este atat de frica de singuratate…?Poate pentru ca suntem facuti sa traim in societate…intre oameni…nu suntem animale (desi si ele traiesc in haite:….Si totusi singuratea face parte din noi….ea este cel mai bun sfetnic…sau nu?
Ramane vesnica intrebare:unde esti cand am nevoie de tine?
Si mai ramane credinta…Dmnezeu ne calauzeste totusi..El ne vegheaza totusi…nu ne lasa de izbeliste, desi d multe ori suntem convinsi k ne intoarce spatele….dar mai este o vorba care zice k Dumnezeu ne da, dar nu ne baga si in sac….deci…tot noi suntem singurii care stim ce e mai bine entru propria persoana…indiferent de ce cred tanara care crede in Dumnezeu…in nici un caz acesta nu mai este un criteriu pentru privi oamenii cum era odata….de ce nu mai conteaza acum