Inceputul sfarsitului...

Clasa a XII-a...Nici nu imi vine sa cred ca am ajuns aici...
Gandul ca este ultimul an de liceu imi da o stare ciudata...si ma face sa imi aduc aminte de anii de generala...dar si de cei de liceu...
Cum a inceput totul?Eram un copil mult prea nestiutor cand am pasit pentru prima data pe culoarele scolii...Amintirea pe care o voi tine minte mereu e ca nic macar nu stiam unde sa imi bag ghiozdanul...Insa anii au trecut(poate mult prea repede),am crescut si am inceput sa imi cunosc colegii mai bine (totusi stateam mai mult cu ei decat cu parintii)...
Din aceasta perioada, din gimnaziu, dainuie si acum catea prietenii care au facut fata timpului...
Acum nici macar nu realizez cat de importanta este perioada asta in viata fiecarui om...anii de liceu...perioada cea mai frumoasa...pe care nu o voi aprecia decat dupa ce se va termina...chiar daca despre clasa din liceu nu imi voi aminti prea multe mai incolo, decat 2 banci si 4 colegi, totusi acesti 4 ani au fost minunati!Au insemnat multe inceputuri, senzatii nemaisimtite, dezamagiri, dureri, suferinte, un intreg amalgam de sentimente...cate amintiri...care acum par toate frumoase sau cel putin constructive...totodata, aceasta perioada a fost de maturizare...poate prematura...
Deci..poate fi considerata clasa a XII-a inceputul unui sfarsit?Sau poate un nou inceput?

What`s wrong whit this world?

foarte rar intalnim persoane pe care le consideram...Pe aceeasi lungime de unda c noi"...nu..nu astea sunt cuvintele...mai mult decat atat...e vb de persoane care raman in sufletul nostru mereu...Si cat de dureros e sa vezi cum se indeparteaza de tine...sau ca o ia pe drumul care nu trebuie...si pentru persoane care nu merita(asta in primu rand)
Cat de repede se duce pe apa sambetei tot...
Cat de mult ne schimba oamenii din jur,prietenii, adik asa-zisi prieteni...
Unde mai sunt principiile?(park sunt sunt o baba cicalitoare, insa persoanelor apropiate le doresc doar binele)
De ce lumea asta involueaza?Nu mai stim sa ne apreciem?Oare nu ne mai gandim la noi cand luam anumite decizii?
Tot ce am scris este pt o peroana care este importanta pt mine(nu vreau sa incep sa cred k "a fost")...

A smile...

...just a little smile can make my life better...of course my smile...
Somebody told me once to smile...now i`m sayng this to all of you..But why am i thinking at others?
The important think is that i learnt to smile...and that lesson changed a little my life!

An autumn day

A venit toamna...din nou...copacii sunt goi, iar frunzele ce odat erau verzi acum sunt vestejite si nici macar covoru aramiu nu mai exista pentru ca a fost spulberat de vant...Odata cu toamna au inceput si ploile, care de vreo doua zile incoace sunt cam abundente...Picaturile de ploaie parca vor sa inunde strazile, sa stearga orice urma gasesc in cale...Norii parca incearca sa spuna ceva, prin tunete si fulgere, insa nu reusesc...
Uitandu-ma pe geam vad cate un om ratacit, zgribulit si infrigurat...
Acest autentic peisaj de toamna trezeste in mine nostalgia...amintirile...
Atatea amintiri ma napadesc...amintiri din zile insorite, chiar si din cele ploioase...Chiar daca nu consider ca traiesc in trecut, amintirile joaca un rol important in viata mea...

simply....WHY????

Cititnd un blog intitulat "De ce?" mi-am adus aminte de melodia celor de la Vama Veche care se numeste tot "De ce?"
pentru mine aceasta intrebare apartine copiilor pisalogi de 2-3-4 ani care de-abia incep sa cunoasca anumite lucruri, devin foarte curiosi si intreaba mai tot timpul "Da` de ce ?"
Asta la prima vedere...ca sa revin la melodia cantata de Vama Veche...pot sa spun ca m-a mpresionat de la prima ascultare...imi aduc aminte ca ma regaseam foarte mult in intrebarile acelea(si inca ma mai regasesc):de ce sa te iubesc doar cum vrei tu?de ce cand rad e rau?de ce e drumul rau? de ce sa tac acum?de ce am uitat sa rad?de ce am pe suflet scrum?de ce nu sunt copil?.....oricum nu pot sa comentez aceste intrebari....i just feel it!
Concluzia mea....copilul din noi vorbeste...ne regasim in el chiar si u un simplu si curios...de ce?....

People around us...

...sunt oameni pe care nici macar nu ii cunoastem dar pe care ii admiram doar din spusele altora..imi vine in minte un baiat, sau mai bine zis un barbat care a iubit cu adevarat..dar pe care viata nu l-a mai lasat sa se bucure de persoana iubita...probabil ca cei zce ani de iubire adevarata i-a platit (sau poate ma insel eu)...imi este foarte greu sa cred ca mai exista oameni care se iubesc cu adevart desi cazul acestui baiat este concret si a trecut mult timp de cand mi-a fost zisa povestea celor doi...ei sunt unii dintre putinii oamenii care,macar pentru o clipa, au atins fericirea!Au trecut prin foarte multe, dar cel mai important lucru e ca au fost impreuna, astfel durerile, suferintele au fost mai usoare...Cat de mult conteaza sa ai langa tine o persoana care sa te aprecieze, sa te respecte si sa te iubeasca! Sunt foarte multe de zis despre acest cuplu care se pierde in timp...in schimb el,Dan, macar a ramas si in amintirea unor persoane care l-au cunoscut doar din vorbe...
Acest pasaj este dedicat iubirii...iubirii adevarate...in speranta ca vor mai exista cazuri asemanatoare care sa ajunga sa atinga fericirea, indiferent de final!

The society we live in...

Care sunt relatiile fiecaruia dintre noi cu persoanele care ne inconjoara?
Societatea in care noi train (sau mai bine zic in care trebuie sa traim) este dupa parerea mea deplorabila, patetica...
De ce trebuie sa ne raportam la ceilalti?
Ce inseamna normal?Sau ce inseamna limita?Cine desemneaza notiunile astea?
De ce un om invalid (de exemplu) este marginalizat de societate?Pentru ca nu este asemeni celorlati?Nu este normal?Exista persoane carora le lipseste ceva, dar nu fizic, ci spiritual...sunt ei normali?
Si totusi in mijlocul acestei societati meschine,gasim persoane pe care le consideram "pe aceeasi lungime de unda" cu noi..exista momente in care ajungem sa fim dezamagiti pana si de persoanele cele mai apropiate...So...care este de fapt rostul acestor relatii?Sa cunostem oameni?Sa putem sa zicem lumii eu am prieteni, deci sunt un om sociabil, apreciat?
Ar trebui sa ne intereseze parerea lumii?Multi spun ca da pentru ca traim intr-o societate, nu in jungla, izolati.Dar nu ar trebui sa conteze mai mult parerea nostra despre noi insine?Nu ar trebui sa fim mai buni pentru noi?
Oricum ajungem sa fim singuri chiar si in mijlocul oamenilor...sau daca nu ne dorim momente de singurate in care sa ne putem regasi....

Same old me...

Mereu am vrut sa cred k am prieteni...asta pentru ca visez foarte mult si cred ca toti oamenii sunt buni...insa cruda realitate imi demonstreaza vesnic cat de mult ma insel.
Prietenii nu exista...si daca am ajuns vreodata sa cred ca am vreun prieten in final tot mi-am dat seama ca relatia e de suprafata.
Si intotdeauna urmeaza intrebarea:de ce nu sunt in stare sa cunosc adevarata prietenie?Maybe...the problem is...ME...(very hard to accept it)
Si ajung la vorbele unei persoane dragi mie: prietenii adevarati nu exista!

Why is everything so complicated?

Odata totul era atat de simplu.....copilaria atat d fericita....unde a disparut acel copil pur,vesel,zglobiu....fericit?Cateodata mai da semne pe care nu stiu sa le interpretez si ii inabus glasul...daca l-as lasa sa iasa la iveala poate ca totul ar fi mult la simplu....si mai usor.
Acum nimic nu mai imi pare simplu...totul e incetosat, neclar...nu mai stiu ce imi doresc...sunt lucruri pe care demult mi le doream cu ardoare si acum nici nu le mai tin minte...
Dc m-am schimbat?Sau cine m-a schimbat?Singurul lucru care imi vine acm in minte este lumea....rea si indiferenta, oamenii care nu se opresc nici macar o clipa din drumul lor pentru a se uita in jur....
Dar poate ca gresesc si nu oamenii sunt de vina, ci eu...poate toate temerile si complexele ma fac sa fiu pesmista, neincrezatoare, naiva, idealista...
Oare toate ideile, gandurile mele mai au rost?Da...doar pentru mine!